Stiri in format RSSCarti audio noi:
Pagini : 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51Alexandru Vlahuta - Romania Pitoreasca
Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. Încet, se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră. Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se ivește-n curmeziș mai întâi o dungă, o coamă gălbuie și creață. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vâjâie mânioasă, — e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. Peste-adâncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vâltori, colo se umflă, se burdusește și urlă făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la roata de la cârmă; amândoi comandanții sunt pe punte, în picioare, cu ochii ațintiți înainte: trecem printre gherdapuri. Dunărea mugește mai tare. Cu ochii închiși, te-ai crede întrun codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul ei se-ntind, pe sub valuri, nenumărate brațe de piatră, gata s-apuce vasul și să-l farme-n bucăți la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. Peste pumnii lor încleștați, Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Și în vălmășagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mișcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colțuros și se întinde ca o pânză. Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriași, cari de aci încolo au a purta străjile României, s-a încheiat. Munții, învinși, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stânga, de sub curmătura unui deal, vine râul Bahna să întâmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul țării, cu al cărei pământ și destin se leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări scoboară și cât a luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munții, să-și sape albia în piatră de-a curmezișul Carpaților. A bătut, și "Porțile de Fier" s-au deschis în fața puterii eterne a valurilor ei. Acum vuietul contenește — biruitoare, apa s-așază între maluri, potolită, netedă ca o oglindă. Carpații își împing spre miazănoapte înălțimile învălite în codru. Câteva stânci curioase își mai ridică, din desișul verde, capetele pleșuve, ca și cum ar vrea să mai privească o dată la potopul acesta călător, căruia nimic nu i-a putut sta împotrivă.
 Asculta |
 Descarca |
Calistrat Hogas - Pe drumuri de munte
Orice călătoreste in zbor, afară de cea pe sus(in zbor), e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi. Iată pentru ce eu și tânărul meu tovarăș de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munți și în răgaz, de la Chiatra pâna la Dorna, lăsând la o parte drumul mare. În ziua de 31 decembrie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum așezate în o boccea de forma unei raniți soldățești, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucișau pe pieptul nostru: la șoldul stâng câte un revolver, în dreapta câte un baston sănătos, și la picioare opinci de piele roșie, legate cu șferi negre de lână de capră, care ne înfășurau în spirală pulpa până la genunchi peste un colțun negru de lână vrâstat cu roș. O pălărie neagră și mare putea, la nevoie, să mă apere și de ploaie și de soare. Tovarășul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lână era îmbrăcat cu o venghercă de doc alb. În revărsatul zorilor plecarăm. Deocamdată trebuia să mergem la Almaș. Fiind însă mai dinainte hotărât între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoșteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ținta noastră. Ajunsesem la barieră. Nici un suflet de om nu era încă deștept; numai câțiva câini, prea harnici poate, își făceau datoria bătând la noi, sau -mai bine zis — la neobișnuita noastră îmbrăcăminte de drum. Venghercă — Masina de spalat haine. Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarășul meu, care avuse ciudata idee de a mărita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul și bocceaua din spate; și mă sileam a-l face să priceapă că numai pentru dânsul făceau câinii atâta gălăgie. Apucarăm la stânga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmănești, fără să știm dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ține cu drumețul: la câțiva pași, pe prispa unei case albe, gospodarul și gospodina dormeau sub o plapumă, lipiți unul de altul pentru a putea să înfrunte, după socotința mea, răcoarea dimineții; căci, deși în iulie, dimineața din ziua de șase era totuși destul de rece; ei dormeau duși și se legănau poate în visuri fericite; noi însă, și mai cu seamă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri și fără nici o ceremonie, mă apropiai de dânșii, ridicai cu bățul plapuma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puțin, îl trezii și, fără a-i da bună dimineața cel puțin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaș. Foarte rar se întâmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decât acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însă cred de ajuns a spune că e — psihologicește vorbind — de mare interes înfățișarea unei figuri ce trece de la adânca liniște a unui somn fără de grijă la izbitoarea întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost, desigur, mai iute decât fulgerul; destul că, cu niște ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o față lungă și speriată și neputându-se lămuri de unde și cum răsărisem noi așa ca din pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită, de sus până jos și îndesându-se tot mai tare spre perete, ca și cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie, strâmtorată astfel și buimacă de somn, începu a se întoarce sub ogheal și a îngăima vorbe neînțelese, care nu puteau fi decât niște puternice protestări conjugale... Pentru a sfârși mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă o dată pe gospodar despre drumul la Almaș.
Asculta |
Descarca |
Ionel Teodoreanu - La Medeleni - Volumul 1 - Hotarul nestatornic
La Medeleni de Ionel Teodoreanu este un roman clasic al literaturii române, care prezintă povestea fraților, Dănuț și Olguța, și prietena lor Monica crescând pe domeniul Medeleni, moșia familiei Deleanu. Această operă evocă cu delicatețe și sensibilitate lumea copilăriei, portretizând printr-o lentilă idealizată și uneori nostalgică viața aristocratică rurală din România de început de secol XX. Romanul, împărțit în mai multe volume, este celebru pentru descrierea pitorească a naturii, a aventurilor copilărești și a primelor iubiri. Ionel Teodoreanu creează un univers plin de magie, puritate și emoție, oferind cititorilor o perspectivă profundă asupra transformării și maturizării personajelor principale. La Medeleni nu este doar o cronică a unui timp dispărut, ci și o celebrare a frumuseții și a simplității vieții la țară.
Asculta |
Descarca |
Mihai Eminescu - E trist ca nimeni sa te stie
E trist ca nimeni să te știe, Dar și mai trist să-ți zici mereu Că te-a pătruns nimicnicie Deși ai fost ca Dumnezeu. Unde sunteți, iubiri deșarte, Ochi mari ce nu-i mai pot uita? O, fugi departe, fugi departe, La ce mă-ngâni cu fața ta? În vița lumii acestie, Ce-i fără capăt și-nceput, În toată neagra vecinicie O clipă numai te-am avut. De-atunci te chem din întuneric Și amintirea ta dezmierd Pân-ce răsai... un vis himeric, Abia răsai... și iar te pierd. Ca la un zvon ce lin adie Urechea țin, mereu ascult... Tot mai puțină armonie... Pustiu din ce în ce mai mult. Și din comoara-mi de suspine, Cu amintiri, cu dor îmbrac Acest amor bogat în chinuri Și-n mângâieri de tot sărac.
Asculta |
Descarca |
Sir Arthur Conan Doyle - Aventurile lui Sherlock Holmes - 06. Intoarcerea lui Sherlock Holmes - 06. Peter Cel Negru
Căpitanul Peter Carey, poreclit „Peter cel Negru” din cauza tenului său negricios, a barbei impunătoare şi mai ales a caracterului său deosebit de violent, a fost găsit mort într-o cabană de lemn pe care şi-o construise pe terenul proprietăţii sale. Trupul său era ţintuit cu un harpon în perete, cu ferocitate. Inspectorul Stanley Hopkins nu reuşeşte să rezolve cazul singur, în ciuda aprecierei pe care i-o poartă Sherlock Holmes din cauza rigorii sale analitice. Hopkins vine la locuinţa lui Holmes pentru a solicita ajutorul detectivului.
Victima, Peter Carey, avea vârsta de 50 de ani şi fusese căpitan pe baleniera Inorogul de Mare din Dundee; el era considerat un om foarte periculos, mai ales când era beat. El a avut o reputaţie de a fi violent, fiind adus în faţa tribunalului după ce odată l-a agresat cu violenţă pe vicarul local. El s-a retras în 1884 din activitatea de marinar şi după ce a călătorit câţiva ani, a cumpărat cu şase ani în urmă un mic domeniu numit Woodman`s Lee, lângă Forest Row, în comitatul Sussex. Soţia sa şi fiica sa trăiseră o viaţă de chin alături de el, fiind bătute adeseori şi scoase afară din casă în timpul nopţii. Căpitanul Carey îşi construise la câteva sute de metri de casă o cabană din lemn, unde dormea în fiecare noapte şi pe care şi-o decorase ca să arate ca o cabină de marinar de pe o navă. El nu lăsa pe nimeni să intre acolo.
Asculta |
Descarca |
Jack London - Colt Alb
Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva din grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheaţă. Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În josul apei îngheţate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternându-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele – pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.
Asculta |
Descarca |
Edgar Rice Burroughs - Seria Tarzan - 03 - Fiarele lui Tarzan (sau In lupta cu canibalii)
Răpirea — Afacerea este învăluită într-un mister de nepătruns. Am informaţii precise că nici poliţia, nici autorităţile militare nu au nici cea mai vagă idee, cum s-au petrecut lucrurile. Nu se ştie altceva decât că Nicolai Rokoff a evadat.
Cuvintele de mai sus erau adresate de către locotenentul Artigny, prietenului său John Clayton, lord de Greystoke, cel pe care îl cunoaştem sub numele de Tarzan.
El asculta tăcut şi în aparenţă cât se poate de liniştit relatarea prietenului său. În realitate însă, îl frământau o mulţime de amintiri neplăcute, răscolite de gândul că duşmanul său de moarte izbutise să scape din închisoarea militară, unde fusese trimis cu o sentinţă pe viaţă, condamnat pe baza dovezilor aduse împotriva lui de către Tarzan.
Gândindu-se la toate nelegiuirile lui Rokoff care a încercat prin toate mijloacele să îl răpună, îşi dădea seama că setea de răzbunare a acestui om îl va împinge acum, când este din nou liber, la fapte care altă dată ar fi fost simple răzbunări copilăreşti. Tarzan se stabilise cu câteva luni în urmă la Londra, pentru a-şi cruţa familia, soţia şi copilul mic, de neajunsurile şi primejdiile sezonului ploios din ţinutul Wazirilor, unde avea terenuri întinse, încă de pe vremea când domnise peste acel popor primitiv. În momentul când continuăm această povestire, eroul nostru este la Paris, în casa prietenului său Artigny, la care venise pentru o scurtă vizită.
Vestea despre evadarea misterioasă a rusului îi stricase toată plăcerea călătoriei, aşa că se gândea numai la înapoierea sa cât mai grabnică.
— Să nu crezi, dragă Paul, începu el într-un târziu, că mă tem pentru viaţa mea. Ştii foarte bine că am putut, să-l înfrunt pe acel ticălos în tot ce a întreprins împotriva mea. Dar acum sunt şi alte fiinţe pe care trebuie să le apăr. Îl cunosc foarte bine pe acest om şi sunt sigur că va căuta să mă atace, dar lovind în cineva care îmi este drag. Ştie că astfel voi suferi enorm. Trebuie deci să mă întorc cât mai repede acasă, unde sunt sigur că îl voi întâlni, însă de această dată trebuie să îi vin de hac, pentru totdeauna.
Pe când cei doi prieteni discutau aceste chestiuni la Paris, alţi doi oameni se sfătuiau misterios, într-o căsuţă de la marginea Londrei. Amândoi erau nişte tipi bruneţi, cu o înfăţişare sinistră, iar unul dintre ei purta o barbă lungă şi stufoasă. Celălalt era mai degrabă palid, datorită unei lungi şederi într-un loc închis şi era foarte nervos. Acesta din urmă dădea instrucţiuni şi lămuriri celui cu barbă.
— Trebuie să-ţi razi barba Alexis, pentru că aşa poţi fi oricând recunoscut. Câteva ore vom lucra separat, dar după aceea ne vom întâlni pe puntea vaporului Kinkaid. Şi sper că vom avea cu noi doi oaspeţi, care deocamdată nu se gândesc de loc la minunata călătorie pe care o vor face. Peste două ore voi fi în drumul spre Dover cu unul dintre ei, iar tu vei urma instrucţiunile date de mine şi vei veni desigur, mâine cu celălalt oaspete, care va sosi şi el, după cum cred. Apoi, a continuat:
— Dragă Alexis, după cum vezi, pe lângă satisfacţie personală m-am gândit să şi câştigăm ceva bani, care să ne răsplătească întreaga osteneală. Mulţumesc autorităţilor franceze care nu au dezvăluit încă public evadarea mea şi aşa am avut suficient timp să îmi fac toate planurile până în cel mai mărunt detaliu, fără să mă gândesc la alte necazuri. Acum trebuie să îţi urez noroc bun. La revedere!
Cam după două ore după înţelegerea celor doi indivizi de la Londra, un curier poştal suna la intrarea în apartamentele de la Paris ale locotenentului Paul Artigny.
— O telegramă pentru lordul de Greystoke, zise el servitorului care a ieşit să vadă cine sunase. Este aici la dumneavoastră?
Asculta |
Descarca |
Ion Luca Caragiale - Jertfe patriotice
În sfârșit... Mai erau câteva ceasuri până în dimineața de 11 fevruarie, când trebuia să se dea lovitura. În cazarma lor din Dealul Spirii, tunarii îmbrăcau tunurile în paie, pentru ca, despre ziuă, să poată merge în dosul palatului spre a proteja operația conspiratorilor, fără să tulbure liniștea nopții și să strice somnul pacinicilor mahalagii. Militarii își făceau datoria... da; dar nici civilii nu rămâneau mai prejos. Era ultima întrunire a secțiunilor conspirației. Ca să înțeleagă mai bine cititorul, trebuie să spun că vasta urzeală se compunea din secțiuni cu număr restrâns de membri, de la zece până la optsprezece inși. Unul din aceștia, fără să știe ceilalți, avea relațiuni cu un altul din o altă secțiune; așa că, la un moment dat, chiar dacă s-ar fi prins una din acestea lucrând, nu s-ar fi putut descoperi nimic mai mult decât o mână de oameni. Această organizațiune mazziniană fusese combinată de răposatul C. A. Rosetti, după reminiscențele-i clasice.
Asculta |
Descarca |
Ion Pop-Reteganul - Trifon Habaucul
O poveste interesanta despre un habauc care ajunge foarte puternic prin magie.
Asculta |
Descarca |
Ion Pop-Reteganul - Aflatul
O poveste despre un copil abandonat prea usor de parintii lui, dar care indeplineste destinul ursit de ursitoare.
Asculta |
Descarca |
Pagini : 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51
